Ieri am fost iar la scoala de real estate a lui Tony Macaluso. Revenit a doua oara in Romania, Tony face la un moment dat o parabola, facand referire la relatia proprietar-agent imobiliar, care suna cam asa, adaptata in Romana:

Drumul catre finalizarea unei tranzactii imobiliare seamana cu parcurgerea Saharei. Agentul imobiliar si proprietarul sunt parteneri de calatorie insa trebuie sa existe increderea ca niciunul nu incearca sa bea apa pe furis.

Mi-a placut asa mult incat, in timpul cursului, am trimis-o pe Facebook, iar Elisabeth, cateva ore mai tarziu,

 

Nu a trecut o saptamana de cand am vorbit prima oara cu doamna Ana. Anuntul de vanzare mi-a atras atentia, apartamentul fiind in zona biroului meu. Nu am reusit sa fac evaluarea in aceeasi zi, din cauza programului nostru, cand eram eu disponibil, nu putea dansa si invers.

La 3 zile dupa, spre ceas de seara, patrund in bloculetul cochet, de 3 etaje, aflat spre colt de parc. Exteriorul ingrijit, mansarda proaspat ridicata si curtea plina de flori imi dadeau o senzatie de liniste, sentimentul ca esti printre oameni gospodari.

 

Nu aveam atunci in target sa ma ocup de imobile ce se adreseaza cumparatorilor de “Prima Casa”, insa pe Lidia nu am putut sa o refuz. In toamna lui 2009 aceasta  venise printr-o recomandare a unchiului meu, asa ca am pus mana pe telefon sa o sun pe tusica Mioara, cea cu cheile. Asta pentru ca Lidia sta de peste 20 de ani la Budapesta si mai trece prin tara cam de doua ori pe an.

Apartamentul de 2 camere, fara imbunatatiri, situat spre margine de Bucuresti, nu m-a impresionat defel. Zona verde din fata blocului  aranjata de primaria de sector iti dadea insa o senzatie placuta. Mi-am luat notitele de rigoare, pozele, apoi am asteptat cateva zile sa vina Lidia din maghiarime.

Lidia e o persoana volubila si placuta in discutie, acel tip de femeie ce te face sa regreti ca nu ai cunoscut-o la tinerete.

Pe la începutul lui iunie, la recomandarea prietenilor mei clujeni, am fost solicitat la evaluarea unui imobil ce se dorea a fi vândut.

De la primul contact telefonic am simţit că Dan este un om elegant şi cultivat. Părea uşor dezorientat şi i-am simţit o mare uşurare în voce când am confirmat întâlnirea noastră de sâmbătă dimineaţa. Spre uşoara disperare a soţiei a trebuit să îl iau cu mine pe David, băieţelui nostru. Nu aveam unde să-l las. Nu obişnuiesc să fac asta însă, acum, am fost nevoit şi aveam şi acceptul clientului.

Drumul către Prelungirea Ghencea a trecut repede, în week-end celebra gâtuire de la podul Grand dispărând. Părăsesc strada Braşov şi fac dreapta pe Prelungire. Conform indicaţiilor lui Dan las pe dreapta ultimul bloc comunist şi caut cu atenţie, pe stânga, o stradă asfaltată.
Prelungirea Ghencea a fost, după 2003, un mare şantier. Odinioară graniţuită de culturi de porumb zona a fost rapid parcelată şi scoasă, lot cu lot, la vânzare. Încet, încet au fost trase utilităţile la protestele tot mai energice ale primilor temerari, proprietarii de vile. Cartierul prindea contur de la an la an, şi tot aşa preţul terenului se umfla ca Prutul la inundaţii…